Cu vreo saptamana inainte de test fusesem cu elevii mei in excursie la Zarnesti si desi nu urcasem cine stie ce oboseam de numa' numa'! Ma gandeam "Doamne ce batrana si iesita din forma sunt de gafai in halul asta!" Nici nu-mi trecea prin cap ca, de fapt, altul era motivul oboselii mele!
Trebuie sa recunosc ca in prima clipa n-am stiut exact ce simteam! Adica, e clar ca Andrei a fost un copil dorit si nu neaparat programat, dar a venit cand ne-am decis ca trebuie sa vina, dar... Cand au aparut doua liniute pe ecranul minuscul al testului de sarcina n-am stiut ce sa spun si ce sa cred! Mi-l amintesc pe sotul meu razand cu gura pana la urechi de parca tocmai aflase ca va primi o jucarie noua si pe mine gandindu-ma intr-o secunda "Ce ma fac?!" Adica ce ma fac ca eu nu mananc niciodata cand trebuie si cu siguranta nu ce-i trebuie unui copil mic, ca am un serviciu care ma solicita si oameni care se bazeaza pe mine, ca o sa fiu curnd ca un balon si n-o sa ma mai pot misca si am o clasa noua si intre cred si cheltuielile curente nu prea mai raman bani de un copil si cred ca toate gandurile astea si inca altele se derulau simultan in mintea mea in cele cateva secunde cat mi-a luat sa realizez ca indiferent ce... e o fiinta vie in pantecul meu... si eu ii dau viata!
De la acele prim secunde s-au schimbat multe...
Au venit clipele de disperare cand aparuse o sangerare despre care nu stiam ce sa cred si despre care am aflat ca era, de fapt perfect normala atata vreme cat nu e intr-un anume fel.
Au urmat putinele dimineti de greata si voma ... punga pe care o tineam in geanta preventiv si pe care n-am folosit-o niciodata... Ma intreb daca mai este prin vreun buzunar al vreunei genti?!
Mancarea de tot felul, buna sa fi fost, dar fara pofte (exceptie ultimele luni de sarcina cand copilul meu a descoperit cheesburgerul si de atunci nu ne mai oprim nici el, nici eu)
Arsurile, picioarele umflate, durerile de spate si de picoare, noptile nedomite pentru ca nu mai aveam nicio pozitie in care sa pot dormi fara sa ma doara ceva, fara sa primesc picioare in ficat, in splina sau sa mi se aseze in capul pieptului luandu-mi respiratia...
Au fost noua luni pline cu de toate! Am fost impreuna in mai bine de zece excursii, am urcat sute de scari, am trecut prin emotii de tot felul, ne-am certat si ne-am bucurat alaturi de tot felul de oamenii, am primit si am facut cadouri... Am trait deja o viata impreuna!
Adevarul e ca mi-e dor de clipele cand eram atat de aproape unul de celalalt! Era acolo unde il simtem cel mai in siguranta si corpul meu avea grija de el. Eu aveam grija sa-mm iau vitaminele, sa merg la dna doctor si sa o ascult cuminte si totul era bine. Se intorcea, lovea... ii auzeam inima batand, il simteam sughitand, il vedeam pe monitorul ecografului si stiam ca e bine.
Am trait toate cele noua luni cu bucurie, dar si cu o firesca, as spune, teama ca ceva nu e in regula, ca i s-ar putea intampla ceva, ca are cordonul rasucit in jurul gatului, ca are cine stie ce boala, malformatie, sindrom etc. etc. Am asteptat clipa nasterii lui nu doar ca sa-l pot tine in brate si sa ma bucur de omuletul care crescuse in mine, ci si ca sa ma conving ca e bine, ca e sanatos, ca e perfect!
Am nascut un copil frumos si sanatos si pentru vreo 4 zile nu mi-a mai fost teama (de joi cand se nastea, pana luni cand ieseam din spital)
Altfel, toate zilele mi le petrec acompaniate de temeri ascunse bine de el, de ceilalti, de mine si ma prefac puternica pentru ca trebuie...dar, recunosc, mi-e o frica de nu pot descrie in cuvinte!
Mi-e frica sa nu-l ranesc, sa nu-l cresc asa cum trebuie, sa nu-l aud respirand prin somn, sa nu-l vad pentru mai mult de cateva ore... sa-l vad crescand si devenind independent, sa-l vad suferind, trist, nefericit, sa-l pierd candva cand va intalni marea lui dragoste...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu