Nimic nu te pregateste pentu venirea acasa cu bebe. Aveam liste facute si planuri si patut si cadita si tot ce-mi trecuse prin minte...Luni dimineata doctora m-a anuntat ca plecam acasa. Incredibil! Abia acum mi s-a facut frica. Groaznic de frica! Eram terifiata ca bebele meu nu va mai fi in compania unor oameni care stiu ce-i trebuie si ce sa faca cu el! Am afisat intotdeauna multa siguranta. Adevarul e ca inca tremur de multe ori...
L-am sunat pe sotul meu care cred ca inca dormea: "Ne primesti acasa?" "Cand?" "Astazi" "Cand?" "Astazi... daca ne primesti... adica dupa ce-l alaptez de pranz plecam... undeva in jur de 1" "Vorbesti serios? N-am facut curat, n-avem mancare..." (si cred ca in fine i se derulau si lui in creier milioane de imagini cu noi doi uitandu-ne idioti la copilul nostru care plange si nu stim ce sa-i facem pentru ca si el parea la fel de terifiat. Imi amintesc acum ceva ce am citit si care imi rasuna in minte cand am indoieli si mi-e frica de bebele meu: Dumnezeu a faut copilul sa supravietuiasca parintilor sai in primul an de viata! Mare adevar!)
A urmat apoi groaza nasului care tinea sa ne scoata din maternitate si nu cumparase costumasul si nu-si luase liber si ce se face el?!
Ideea e ca pe la 1 plecam din maternitate asa cum fusese prevazut! Groaznic! Daca e vreun moment in care se instaleaza depresia postpartum asta este! Te trezesti cu un copil in brate care nu stie sa-ti spuna ce sa-i faci, ce-i trebuie si cum sa-l manevrezi si iata ca descoperi in fine ca a uitat pana si Dumnezeu ceva cand a facut lumea - sa dea un set de instructiune de folosire a copilului propriu. Doamne ce tragedie! Ajung acasa cu Andrei, il schimb, im imbrac cum ma taie capul, il alaptez cate o tara cand plange si toate-mi par bune si frumoase. Pana vine seara! Asezam copilul in patutz si copilul doarme o vreme... o vreme pana cand i se face foame si incep urletele. Dau sa-i dau sa manance... Nimic! Il schimb. Nimic! Ii fac ceai de colici! Nimic! Imi amintesc vag ca primea noaptea supliment. Il trimit pe sotul la farmacie. Cumpara biberon... lapte... Citim tembelizati instructiunile de preparare la 3 noaptea printre urlete si in cele din urma, dupa ce copilul ia o gura de lapte, adoarme... Traumatizant!
Ma gandesc ca mama mai proasta decat mine nu poate exista in lume, dar e al meu si proasta sau nu, cum sunt, murim de gat unul cu celalalt, nu ne abandonam!
Zilele urmatoare incep documantarea. Ma incapatanez sa-i scot copilului suplimentul si parem ca ne dam pe brazda... E cuminte, e frumos, e sanatos! Mi-e teama cand raman doar cu el... dar ca si la condus... dupa cateva experiente nu-ti mai simti inima batand chiar asa de tare!
Dupa o saptamana... tragedie! Eu am examenul de grad peste doar cateva saptamani - vreo doua/ trei ... el plange zi si noapte si vrea doar la san! Le spun ca e ceva in neregula! Ca nu ia in greutate! Ca eu am copil cuminte si ceva nu-i cum trebuie sa fie! Toata lumea ma crede nebuna si daca trei iti zic ca ti-e somn te duci si te culci!
Atunci am invatat ca in meseria de mama cand trei iti spun ca ti-e somn tu trebuie sa iti sustii opinia si nu te culci, ci sa mergi cu copilul la pediatru, si daca e nevoie sa ii dai supliment de lapte praf!
Dupa trei saptamani in care invatam intre urlete si tinandu-l lipit de san, dupa nopti in care am patrulat prin casa adormind amandoi cand el nu mai putea de oboseala, dupa ce am trecut nici eu nu stiu cum de examenul de grad cu un onorabil noua si ceva (Asta ca sa ma laud!) am mers la doctor, i-am dat in sfarsit copilului meu supliment de lapte praf si cine spune ca trebuie sa alaptezi exclusiv si sa nu ii dai altceva copilului sa faca o plimbare, sa ia o gura de aer si sa-si inghita cuvintele! Laptele de mama e bun, dar uneori nu e suficient, sau nu e destul de hranitor si atunci, indiferent ca-ti place sau nu iti hranesti copilul cu altceva care il satura! Asta daca nu vrei sa moara de inanitie din incapatanare tembela
Dupa prima sticlutza mi-am recuperat bebelul! Cuminte... Nu tu urlete! Nu tu stat doar in bratele mele! Copilul doarme in patutul lui... mami se uita la el. Ma simt in siguranta cand ii aud respiratia, cand vad paturica ridicandu-se si coborand pe pietul lui. Il astept sa se trezeasca si ne jucam. E un copil vesel. Gangureste mult... comunica in fel si chip si eu ma bucur de fiecarre minut alaturi de el!
Nu mai mi-e frica sa raman singura cu el...
Am invatat incet-incet cand ii e foame, cand ii e sete, cand vrea ceva! Stiu dintr-o privire sau dintr-un sunet ce trebuie sa facem... Dar, Doamne, tare bine ar fi fost sa-mi dai si mie o lista de sunete si gesturi care sa ma ajute! Nu m-as mai simti, poate, atat de vinovata pentru toate greselile pe care le-am facut fata de el pana acum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu